Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din părinţii vornicul Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino. Constantin a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea doar un an. Este crescut de mama, de bunica dinspre tata Păuna Greceanu şi de unchiul său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care ajunge să-l iubească ca pe un tată.
Neagu Djuvara spunea: „La
moartea lui Șerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou
domn – de data asta n-a intervenit Poarta -, iar boierii, considerând că fiul
lui Șerban e încă copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin
Brâncoveanu, om matur și experimentat care deținuse mai multe dregătorii. El a
vrut să-și spună mai
întâi, după maică-sa, Cantacuzino-Brâncoveanu, dar tot neamul cantacuzinesc,
prea mândru, s-a împotrivit cu indignare, zicând că a vrut să se facă armăsar
când era doar un catâr! Atunci a urcat cu o generație mai sus, a luat numele
bunicii (Eliana lui Radu Șerban Basarab) și și-a zis: Basarab-Brâncoveanu.”
Multe izvoare ele
vremii spun însă că domnia nu ar fi fost tocmai lucrul pe care și l-ar fi dorit
noul ocupant al tronului muntean: „Dumneavoastră bine știți că eu am fost la
casa mea ca un domn... și domnia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulțesc
grijile... ci dumneavoastră m-ați pohtit și fără voia mea m-ați pus domn în
vremi de acestea tulburate, înconjurate de oști și de vrăjmași... Dacă pohtiți
toți, mi-e voia și mie.” (Cronicari munteni)
Din căsătoria cu
fiica unui Antonie Vodă, din Popești, Mariana, au rezultat petru fii –
Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta,
Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda. După cum spun izvoarele vremii, adevăratul
administrator al averii a fost tocmai soția sa: ea știa, pe de rost, toate
moșiile, toate casele aciziționate, ca și toate sumele de bani depuse în
băncile Europei (Viena, Veneția sau Amsterdam).
Domnia
Boier bogat, a
obținut recunoașterea domniei de către Poartă, bucurându-se, cel puțin o vreme
de sprijinul boierimii și al grupării Cantacuzinilor. Stolnicul Constantin
Cantacuzino i-a fost îndrumător în problemele politicii externe și mai-marele
cancelariei domnești. Conducerea a revenit altor membri ai familiei
Cantacuzino, prezenți și în Sfatul Domnesc, cărora li s-au adăugat apoi
propriile rude și cele ale soției – Doamna Marica, nepoata fostului domn
Antonie-Vodă din Popești. Domnia îndelungată i-a îngăduit luarea mai multor
măsuri organizatorice atât în plan intern, cât și in cel extern. Ținând cont de
necesitățile timpului, a sprijinit organizarea unei cancelarii moderne, cu
dieci și scribi pentru limbile turcă latină maghiară, polonă etc., cu „diplomați”
de carieră: Theodor Ladislau Dindar, Petru Grienner pentru legăturile cu
Transilvania și Viena; frații David și Teodor Corbea pentru relațiile cu
Transilvania și Rusia, Andrei Wolf pentru Polonia etc. În plan cultural, a
srpijinit dezvoltarea învățământului superior, reorganizând, în 1694, Academia
Domnească din București, pentru care a adus profesori din afară, a ridicat
palatele de la Potlogi și Mogoșoaia, a refăcut reședința domnească de la
București și pe cea veche de la Târgoviște. A făcut numeroase danii pentru
bisericile din țară, pentru acelea din Grecia, Serbia, Herțegovina, Albania,
Transilvania, pentru Locurile Sfinte din Ierusalim, patriharhiile din Alexandria,
Antiohia, mănăstirile de la Muntele Sinai etc.
Dintre școlile
domnești care au funcționat în vremea lui Constantin Brâncoveanu, cea mai
importantă a fost academia de la Sf. Sava, înființată de domn în 1695. În
fruntea instituției de învățământ a adus un originar din Asia Mică, umanistul
Sevastos Kyminites, care studiase la Constantinopol și în Italia. Pentru a-l
ține aproape de curte, Brâncoveanu l-a ridicat la rang boieresc. Printre
materiile predate șa școala de la Sf. Sava amintim gramatica, retorica, logica,
matematica, astronomia, fizica, științele naturii sau metafizica. Profesorii și
elevii citeau din Homer, Sofocle sau Plutarh. După modelul școlilor
occidentale, unul dintre cele mai interesante exerciții era purtarea unui
dialog în contradictoriu, probă de încercare pentru viitori oameni de curte. În
trecere prin București, învățatul grec Helladius înregistra un număr
impresionant de învățăcei, veniți și din afara Munteniei, în special din
peninsula Balcanică.
Cheltuielile uriașe
generate de curtea numeroasă și luxoasă, precum și pretențiile exagerate
crescânde ale Porții au generat o politică fiscală aspră. Celor 37 de dări
existente domnul le-a mai adăugat, în 1689, văcăritul, o dare impusă tuturor,
inclusiv boierilor și mănăstirilor, care a creat multe nemulțumiri. A încercat
o reformă în domeniul fiscal prin generalizarea „ruptorii”, respectiv perceperea
unei sume fixe din partea contribuabililor, plătită în patru rate trimestriale,
greu de aplicat însă din cauza sporirii dărilor. S-au făcut eforturi pentru o
mai bună evidență a cheltuielilor și veniturilor domniei cu ajutorul
catastifelor; sunt consemnate începuturi de separare a cheltuielilor domnului
de cele ale țării. Bunele relații si suportul Cantacuzinilor au intrat în impas
în anul 1703, cănd Brâncoveanu, în schimbul dublării haraciului, a obținut
domnia pe viață și s-a preocupat de transformarea domniei sale într-una
ereditară.
Divergențe de opinii
între domn și Cantacuzini au apărut și în probleme de politică externă,
Brâncoveanu evitând o susținere prea fățișă a curuților lui Francisc Rákóczi al II-lea, dar și a
relațiilor cu țarul Rusiei. Ostil față de Constantin Cantemir, Brâncoveanu a
dus o politică comună cu Constantin Duca, devenit ginerele său. Domniile lui
Antioh și Dimitrie Cantemir nu au fost însă pe placul său. În privința
legăturilor cu Transilvania, Domnul Țării Românești a menifestat o grijă
specială pentru a sprijini Biserica Ortodoxă, supusă unui veritabil asediu din
partea imperialilor catolici. A oferit sprijin material ridicării unor lăcașuri
de cult: biserica ortodoxă din Făgăraș (1698), mănăstirile de la Sâmbăta de Sus
(1700) și Ocna Sibiului; a sprijinit rezistența față de trecerea la unirea cu Biserica
Catolică; a racționat în special la acțiunile ostile ale lui Atanasie Anghel,
promotor al ruperii legăturilor cu mitrolpolia Ungrovlahiei și cu patriarhia
din Constantinopol. Prin intermediul lui Theodor Ladislau Dindar, rezidentul
domnului la Sibiu, orașul de reședință al Guberniului Tarnsilvaniei,
Brâncoveanu a întreprins demersuri pentru a i se recunaoște stăpânirile din
Ardeal și, la nevoie, dobândirea dreptului de refugiu pentru el și familia sa.
În paralel, odată cu izbucnirea mișcării curuților lui Francisc Rákóczi al
II-lea, i-a sprijinit indirect pe aceștia oferindu-le adăpost când au ajuns în
pribegie. În privința legăturilor cu Casa de Austria,Constantin Brâncoveanu a
dat dovadă de multă abilitate. A refuzat încheierea trataului semnat de Șerban Cantacuzino,
iar în 1689, când trupele austriece de sub conducerea generalului Donathus
Heissler au ocupat Bucureștiul, a cerut ajutor tătarilor și turcilor,
obligându-i pe imperiali să se retragă în grabă. Alături de trupele
turco-tătare ăi moldovene, Brâncoveanu a participat la lupta de la Zărnești
(august 1690), în care și-au pierdut viața fostul cancelar Mihail Teleki și
pretendentul Bălăceanu, iar generalul Heissler a fost luat prizionier. A fost o
reușită de scurtă durată. care a dus la înscăunarea ca principe a lui Emeric
(Imre) Thokoly și la creșterea prestigiului domnului. Relațiile ulterioare cu
Viena, cel puțin formal, au fost îmbunătățite. Domnul a făcut unele servicii
casei de Habsburg și i s-au făcut și favoruri; în același timp, Brâncoveanu a
rămas un supus al Porții și un sprijinitor al răzvrătiților din Transilvania.
Încheierea păcii de la Karlowitz (1699), care a clarificat noul status-quo
politic al Europei și a stabilit linia de demarcație dintre Imperiile Otoman si
Habsburgic, a oferit domnului muntean o poziție asemănătoare celei avute
anterior de principii Transilvaniei. Ambele puteri aveau nevoie de un domn
„credincios”, iar Constantin Brâncoveanu avea abilitatea diplomatică de a ști
să se adapteze noului joc politic și de e apela, la nevoie, la ajutorul unei
alte puteri în afirmare: Rusia. Și-a exprimat interesul și pentru o alianță antiotomană,
chiar dacă nu a făcut acest lucru în mod vădit. Izbucnirea războiului ruso-turc
în 1710, precum și capitularea de la Stănilești pe Prut, în 1711, a trupelor
ruso-moldovene l-au pus pe Brâncoveanu în mare dificultate. Confiscarea
averilor spătarului Toma Cantacuzino și ale susșinătorilor săi refugiați la
ruși a acutizat conflictul cu Cantacuzinii, iar victoria Otomană din 1711 a
determinat schimbarea atitudinii Potții față de domn. Puterea suzerană era tot
mai puțin dispusă să accepte jocul diplomatic practicat de Brâncoveanu, mai
ales după intensificarea acuzelor Cantacuzinilor, susținute de numeroase pungi
cu galbeni.
În politica externă a acționat cu
prudență, deoarece Imperiul Otoman era puternic, iar Imperiul Habsburgic
încerca să se extindă spre sud-estul Europei. A dorit să acționeze împotriva
otomanilor, dar a căutat să nu-i provoace și le-a dat, periodic, importante
sume de bani.
Stilul
Brâncovenesc
Denumirea de „Stil brâncovenesc” sau de
artă brâncovenească caracterizează istoriografia română de arhitectură şi arte
plastice în Ţară Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714). Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor evoluţiile de
mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie şi pentru a descrie operele de
artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.
În această epocă, domnitori ca Şerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliţi ca Varlaam, Theodosie, Antim
Ivireanu, episcopi ca Ştefan Mitrofan, stăreţi ca arhimandritul Ioan de Hurezi,
Ilarion de Cozia şi erudiţi ca fraţii Greceanu, Radu Popescu, Constantin
Cantacuzino realizează în acelaşi timp o amplă operă de reactualizare a
tradiţiei bizantine. La curtea domnească a avut loc o adevărată Renaştere
bizantină.
Stilul brâncovenesc reprezintă un sincretism între tradiţii artistice
locale, valahe, bizantine şi alte influenţe orientale şi forme occidentale, ale
Renaşterii, cum ar fi şcoala italiană.
Stilul arhitectural brâncovenesc este recunoscut astăzi că fiind “primul
stil românesc”. Principalele caracteristici ale stilului sunt: elementele de
pietrărie prelucrată artistic; relieful accentuat prin tehnică "a
jour" atât în sculptarea pietrei, cât şi în prelucrarea artistică a
lemnului, predomină motivele vegetale: acantul, vrejuri, strugurii, floarea
soarelui
Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu
renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste, dar
exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de Baroc
brâncovenesc.
Exemple remarcabile ale stilului sunt palatele ridicate în epoca
brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte
rectangulare. Poarta şi anexele gospodăreşti sunt îndeosebi situate pe latura
opusă reşedinţei, care este organizată pe 2 niveluri, deasupra unor pivniţe
înalte. Soclul clădirilor include de obicei şi parterul. Palatele au pe latura
dinspre curte un foişor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu
aducţii de apă, cu băi şi grupuri sanitare, reşedinţele domneşti ofereau un
comfort nemaiîntâlnit până atunci. Mogoşoaia şi Potlogi sunt singurele palate
brâncoveneşti rămase în România.
În Bucureşti s-au păstrat cele mai multe construcţii aparţinând stilului
brâncovenesc, majoritatea fiind lăcaşuri de cult cum ar fi Mitropolia României
care este o biserica construită în stil Brâncovenesc cu un aspect exterior nu
foarte frumos, dar cu un interior de o rară frumuseţe.
Averea și moartea lui Constantin Brâncoveanu
Brâncoveanu
era un domn extrem de bogat (supranumit „Prințul Aurului”, își păstra banii
depuși în conturile secrete pe care le avea deschise la câteva bănci din Apus),
teribil de influent și bine informat (întreținea un veritabil serviciu de
spionaj, cu ramificații în toate marile capitale ale Europei), abil diplomat,
predispus la tot felul de aranjamente potențial ostile otomanilor.
Vorbe
din bătrâni spun că un tezaut de aur din vremea dacilor i-ar fi adus moartea
năprasnică lui Brâncoveanu și feciorilor lui. Turcii îl numeau „Prințul Aurului
din Carpați” pentru că nicun alt domnitor valah nu le adusese plocoane mai
bogate. Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între anii 1688-1714, a
reușit să își păstreze scaunul vreme îndelungată tocmai datorită aurului pe
care îl trimitea sultanului.
Stolnicul
Constantin Cantacuzino înființase le curtea lui Brâncoveanu o „cancelarie
secretă”, unde se adunau informații și unde erau studiate documente străvechi,
găsite în locuri de taină. Domnitorul își trimitea agenții deghizați în toată țara,
avea „urechi” peste tot și orice vorbă despre comori ascunse ajungea la curte
cu repeziciune. Apropiații familiei domnitoare, cunoscând podoabele si odoarele
de aur care înfrumusețau reședințele lui Vodă, erau încredințați că acesta
găsise un tezaur. Zvonurile despre comoară au ajuns și la urechile sultanului.
Turcii erau convinși că domnitorul român avea să-și folosească averea ca să
înzestreze armata și să se întoarcă împotriva lor. Sultanul a ordonat, în 1714,
să fie decapitat, împreună cu cei petru fii ai lui și cu sfetnicul Ienache
Văcărescu. Brâncovenii au plătit cu viața aurul blestemat.
Pe
data de 15 august 1714 ultimul mare domnitor român din Evul Mediu, Constantin
Brâncoveanu, își pierdea viața, decapitat de turci pe malul Bosforului. Înainte
de a muri, Brâncoveanu, în vârsta de 60 de ani, își vedea cei patru fii,
împreună cu ginerele său, decapitați. Supliciul, dar și execuția Brâncovenilor
este descrisă detaliat de cronicarii vremii, care au asistat la tragedia
familiei muntenești.
În
anul 1714, în Săptămîna Patimilor, Brâncoveanu este mazilit de turci și dus la
Istambul. Acolo sunt închiși la Edikule, temința celor șapte turnuri, o
închisoare cumplită. Sunt torturați până la sfârșitul lui iulie, cand le este
hotărâtă soarta. Chiar în ziua când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, pe 15
august, de „Adormirea Maicii Domnului”, începe execuția. Participa în primul
rând sultanul Ahmed al III-lea, așezat într-un foișor aurit, dar și toți
ambasadorii marilor puteri europene, inclusiv ai Angliei, Franței, Imperiului
Habsburgic și Veneției. Prizonierii au fost purtați desculți și doar in cămăși prin
tot orașul, fiind umiliți pe străzile marii capitale otomane. Sunt aduși la
eșafod, unde sunt așteptați de călău. Reprezentantul venețian, Andreea Memno,
este și cel care va descrie amănunțit moartea voievodului într-o scrisoare
către dogele Republicii Venețiene. Istoria a consemnat că Brâncoveanu a murit
demn, fără să renunțe la credință și și-a îndemnat și fiii să moară ca niște
prinți. Brâncoveanu spunea: „Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut
am pierdut. Să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați tare si bărbătește,
dragii mei, și nu băgați seama de moarte!”
Domnul a murit ca
martir, rămânând creștin până la capăt, murind în numele credinței. Constantin
Brâncoveanu a fost condamnat la moarte din mai multe motive, mai exact nouă
capete de acuzare formulate de otomani. După cum relatează Maria del Chiaro,
acestea erau: „Întâiul. Că întreținea corespondență secretă cu Împăratul
Austriei, cu Moscova, cu Polona și cu Republica Veneției, cărora le procura
informații legate de turci, Al doilea. Că împăratul Leopold, prin
diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe
Brâncoveanu, cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinț al Sfântului
Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestății sale Chesariene. Al
treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit țara prin
grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi. Al
patreulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia șase până la șapte
luni la Târgoviște, aducând prin aceasta pagube atât supușilor săi cat și
traficului din București, și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, într-o bună
zi, cu toată familia și bogățiile sale în Transilvania. Al cincilea. Că a cumparat
multe moșii, pe una din ele pregătindu-se clădirea unui mare palat. Al șaselea. Că a depus sume mari, nu numai al Viena, dar și la Veneția, ținând
agenți în ambele aceste locuri. Al
șaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova în
1711, a fost cu consimțământul său. Al
optulea. Că și-a procurat din
Viena timpane și trâmbițe de argint, ceia ce era insolent, căci însăși Marele
Sultan nu le poseda. Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur,
în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una.”
Una dintre principalele acuzații
pentru care a și fost mazilit și ucis Brâncoveanu, a fost trădare față de
Imperiul Otoman. Turcii au găsit dovezi că Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară și
că, în timp ce se arăta fățiș ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici
de toate mișcările acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor
trimise și primite de Brâncoveanu, majoritatea confirmând trădarea acestuia. În
timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credința sa, trimitea scrisori și
habsburgilor, polonezilor sau venețienilor asigurându-i și pe ei de credința
sa.
Ienache Văcărescu, ginerele
domnitorului, a fost decapitat primul, urmat de fiii cei mari. Înspăimântat,
Matei, mezinul, a fost gata să renunțe la creștinism: „Mai bine vreau să fiu
mahomedan decât să mor nevinovat!”. Brâncoveanu s-a împotrivit, spunându-i:
„Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credință.” Apoi călăul
i-a tăiat și copilului capul. Constantin Brâncoveanu a ingeningheat ultimul în
fața gâdelui. Capetele celor șase au fost plimbate pe străzile Istambulului în
vârfuri de sulițe, iar trupurile, aruncate în mare.
Urmări
Pe tronul Țării Românești, Cantacuzinii l-au instalat pe Ștefan
(1714-1716), fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. A fost o domnie scurtă,
fără ralizări deosebite, dominată de Cantacuzinii dispuși la reluarea jocului
diplomatic anterior. Însă datele problemei se schimbaseră. Puterea suzerană,
încrezătoare în forțele ei și pregătită pentru o revanșă împotriva
Habsburgilor, nu mai era dispusă să tolereze nesiguranța pe tronurile Moldovei
și Țării Românești. În ianuarie 1716 Ștefan Cantacuzino a fost mazilit, pe
fundalul uneltirilor Racovițeștilor. Dus la Constantinopol împreună cu familia
sa și cu stolnicul Cantacuzino, tatăl său, a fost executat în iunie 1716. În locul
lui a fost instalat Nicolae Mavrocordat, punându-se astfel capăt domniilor
pamântene. În istoria Țării Românești și a Moldovei a început o nouă perioadă,
a domniilor fanariote, prefațată de evoluția politică anterioară, cu
numeroasele sale elemente de prefanariotism: crearea unei baze de sprijin în
țară pentru elementul levantin, numirea de către Poartă a unor domni străini,
reducerea duratei domniilor la doi sau trei ani etc.
Bibliografie / Webografie
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/adevarul-despre-tragedia-familiei-brancoveneanu
https://www.dezvoltatorimobiliar.ro/blog/arhitectura/stilul-brancovenesc-primul-stil-romanesc-de-arhitectura
Neagu Djuvara – O scurtă istorie ilustrată a românilor
Magda Stan, Cristian Vornicu – dicționar 101 personalități și evenimente
istorice
Colecția Istorii Secrete, Dan-Silviu Borerescu, vol III – Pagini din istoria
țării pe care am vrea să le uităm
Colecția Financiarul – Marea istorie ilustrată a lumii, România de la
Mihai Viteazul la Uniunea Europeană
Ioan-Aurel Pop – Marea istorie ilustrată a României și a Republicii
Moldova
Comentarii
Trimiteți un comentariu